Înger Păzitor

(- Bunicule, poveştile-s adevărate?

 - Nepoate, asta e adevărată!

 - Dar devărate nu sunt toate?

 -Ba da, pentru că... a fost odată...)

Imediat după război,

Într-o vară cu secetă mare,

Am aranjat jugul pe boi,

În zorii dimineţii pe răcoare.

Cu carul mult aveam de mers,

Să aduc apă rece de izvor,

Cu grijă butoaiele le-am șters

Şi am pus peste ele un covor

Deoarece coviltir nu aveam

Iar colbul tare se mai vâltura...

În praful secetei  îmi doream

Să-mi port cu grijă-ncărcătura...

Aveam şi fân în carul meu

Şi un micuț butoi sălciu cu apă,

Că, până la gară, drumul era greu

Iar setea din el boii-şi adapă...

Pe cap cu pălăria cea din paie,

Cu borul mare pentru umbră,

Pe calea lutului uscat în vâlvătaie

Am pornit mânat de setea sumbră...

Pustiu era în drumul meu,

Tristeţea-mi nu-i un ifos,

Dar eram singurul ,,zmeu"

Scăpat cu greu de tifos...

Prietenii mei cei mai buni

Au scăpat în veci de sete...

I-am îngropat într-o zi de Luni,

Slăbiți, rămaşi numai schelete...

(Bunica ta, dragă nepoate,

Era ,,grea"cu mamă-ta...

Se ruga în fiecare noapte

Să nu sfârşim în boala asta.)

Ajuns târziu în ceasul din amiazi,

Grăbit, butoaiele cu apă le-am umplut.

Dar soarele topea şi cetinile de brazi,

Iar talpile-mi fierbinţi erau de lut.

Am dat drumul la boi pe un imaş,

Să pască-n trista uscăciune...

Obosit şi pe vară sleit și pizmaş,

Am intrat într-un vagon de cărbune.

Era cumva la umbra unui dâmb,

Iar umbra-i era precum o părere,

Se unea cu un copac tare strâmb

Peste vagon, în toropeală și plăcere...

Am așezat o bucată de carton

Peste praful sticlos de carbune

Şi am intrat curând în... ton

Cu visele şi clipele mai bune...

Pe patul de carton uitat,

Eram în colţul raiului de vis,

Cu sufletul pierdut, amanetat

De iad într-un himeric paradis...

De era real, nu mai ştiam

Când ochii i-am deschis;

Era întuneric şi credeam

Că-n moarte sunt proscris...

Am sărit buimac în picioare.

De boi,atunci, mi-am amintit...

Privind în liniştea tulburătoare

Spre mine-o mână albă am zărit...

Am îngheţat de spaimă!

Mâna albă ciudat strălucea

În noapte, ca un  fel de ştimă,

Spre mine lin dansând plutea.

M-a atins pe pieptul dezgolit

Şi uşor spre podea mă împinse,

De podea m-am simțit deodată lipit

Când totul în jurul meu se aprinse...

Se aprinse-n zgomot infernal

De se cutremura pământul,

Simţeam în suflet un fior carnal

Cum mă frigea şi simțeam vântul...

(Nepotul se uita uimit

Cu ochii în mirare;

Era puţin nedumerit,

Din ce motive, oare?)

În gară se făceau manevre,

Iar o cisternă la vale a scăpat.

În acele cu viziuni de minerve,

O mâna albă, m-a salvat...

De mine un înger s-a îndurat!

Să fie al meu înger păzitor?

Înduioşat de sufletu-mi curat,

În ceasul cel răzbunător...

(Nu-i minciună, e adevărat,

Şi acum la ceas de bătrăneţe,

Un pui de înger m-a salvat

De singurătate şi tristeţe...)

Autor: Emilian Lican (Oniciuc)
„Șoaptele destinului”- Editura Națiunea, București
2014