LP radio România

7 ianuarie 2016

Lirix: Înger Păzitor-Emilian Lican (Oniciuc), E.O: 2014

Lirix: Înger Păzitor-Emilian Lican (Oniciuc), E.O: 2014:







Înger Păzitor




Emilian Lican

(- Bunicule, poveştile-s adevărate?
 - Nepoate, asta e adevărată!
 - Dar devărate nu sunt toate?
 -Ba da, pentru că... a fost odată...)

Imediat după război,
Într-o vară cu secetă mare,
Am aranjat jugul pe boi,
În zorii dimineţii pe răcoare.

Cu carul mult aveam de mers,
Să aduc apă rece de izvor,
Cu grijă butoaiele le-am șters
Şi am pus peste ele un covor

Deoarece coviltir nu aveam
Iar colbul tare se mai vâltura...
În praful secetei  îmi doream
Să-mi port cu grijă-ncărcătura...

Aveam şi fân în carul meu
Şi un micuț butoi sălciu cu apă,
Că, până la gară, drumul era greu
Iar setea din el boii-şi adapă...

Pe cap cu pălăria cea din paie,
Cu borul mare pentru umbră,
Pe calea lutului uscat în vâlvătaie
Am pornit mânat de setea sumbră...

Pustiu era în drumul meu,
Tristeţea-mi nu-i un ifos,
Dar eram singurul ,,zmeu"
Scăpat cu greu de tifos...

Prietenii mei cei mai buni
Au scăpat în veci de sete...
I-am îngropat într-o zi de Luni,
Slăbiți, rămaşi numai schelete...

(Bunica ta, dragă nepoate,
Era ,,grea"cu mamă-ta...
Se ruga în fiecare noapte
Să nu sfârşim în boala asta.)

Ajuns târziu în ceasul din amiazi,
Grăbit, butoaiele cu apă le-am umplut.
Dar soarele topea şi cetinile de brazi,
Iar talpile-mi fierbinţi erau de lut.

Am dat drumul la boi pe un imaş,
Să pască-n trista uscăciune...
Obosit şi pe vară sleit și pizmaş,
Am intrat într-un vagon de cărbune.

Era cumva la umbra unui dâmb,
Iar umbra-i era precum o părere,
Se unea cu un copac tare strâmb
Peste vagon, în toropeală și plăcere...

Am așezat o bucată de carton
Peste praful sticlos de carbune
Şi am intrat curând în... ton
Cu visele şi clipele mai bune...

Pe patul de carton uitat,
Eram în colţul raiului de vis,
Cu sufletul pierdut, amanetat
De iad într-un himeric paradis...

De era real, nu mai ştiam
Când ochii i-am deschis;
Era întuneric şi credeam
Că-n moarte sunt proscris...

Am sărit buimac în picioare.
De boi,atunci, mi-am amintit...
Privind în liniştea tulburătoare
Spre mine-o mână albă am zărit...

Am îngheţat de spaimă!
Mâna albă ciudat strălucea
În noapte, ca un  fel de ştimă,
Spre mine lin dansând plutea.

M-a atins pe pieptul dezgolit
Şi uşor spre podea mă împinse,
De podea m-am simțit deodată lipit
Când totul în jurul meu se aprinse...

Se aprinse-n zgomot infernal
De se cutremura pământul,
Simţeam în suflet un fior carnal
Cum mă frigea şi simțeam vântul...

(Nepotul se uita uimit
Cu ochii în mirare;
Era puţin nedumerit,
Din ce motive, oare?)

În gară se făceau manevre,
Iar o cisternă la vale a scăpat.
În acele cu viziuni de minerve,
O mâna albă, m-a salvat...

De mine un înger s-a îndurat!
Să fie al meu înger păzitor?
Înduioşat de sufletu-mi curat,
În ceasul cel răzbunător...

(Nu-i minciună, e adevărat,
Şi acum la ceas de bătrăneţe,
Un pui de înger m-a salvat
De singurătate şi tristeţe...)

Emilian Lican
„Șoaptele destinului”- Editura Națiunea, București
2014


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentarii