23 ianuarie 2016

Șahul de pe harta României ( Rocada Mică)- E.O. 2016

Șahul de pe harta României
(Rocada mică)
Emilian Oniciuc- 23.01.2016

     Istoria națiunii noastre o asemuiesc cu jocul de șah, desfășurat cei drept în mai multe partide, iar una dintre acestea nu este încheiată nici astăzi... În mod absolut specific nației noastre de cele mai multe ori suntem proprii spectatori ai destinului nostru iar meciul este purtat nu de doi jucători ci de mai mulți jucători în funcție de interesele momentului...! Este adevărat că atunci când arbitrii partidei au trișat, noi spectatorii propriului destin ne-am ridicat peste condiția îndurătorului plop în bătaia vântului și ne-am murmurat frunzele spre îndreptarea destinului nostru dacic...! În viziunea mea, ziua de 24 ianuarie a anului 1859- Mica Unire A României, a reprezentat o rocadă mică, venită la timpul oportun și a dus spre o altă victorie, a desăvârșirii identității noastre naționale.
     Doresc să fac un scurt istoric cu privire la acest eveniment. În secolul al XIX- lea asupra principatelor: Moldovei și Țării Românești se întindeau puternicele brațe ale Rusiei și ale Imperiului Otoman care nu doreau să-și slăbească puterea și interesele în favoarea celorlalte mari puteri ale vremii, cum ar fi: Imperiul Francez, Regatul Unit, etc. ... În urma războiului din Crimea, încheiat în anul 1856, Rusia își pierde influența decizională și puterea în zona sa de interes, astfel că prin Tratatul de Pace de la Paris se iau și decizii importante cu privire la soarta principatelor Moldovei și a Țării Românești. Pentru prima dată în Principatele Române, în anul 1857, Marile Puteri înlesnesc organizarea unui referendum cu privire la unire. În Moldova s-a înfăptuit și prima fraudă a voturilor de către caimacanul Nicolae Vogoride, care era „vândut” Imperiului Otoman... În urma acestui scandal internațional, Marile Puteri au încetat relațiile cu Imperiul Otoman, astfel că în anul 1858, la Convenția de la Paris, s-a stabilit unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea: „ Principatele Unite Ale Moldovei Și Valahiei” care rămâneau totuși sub suzeranitatea Imperiului Otoman și a Marilor Puteri, fiind o unire formală și conjuncturală... Cele două principate urmau să aibă domnitori și capitale separate în Iași și respectiv în București. În anul 1859 în urma alegerilor din Principate și pe fondul unor neprevederi legislative ale Marilor Puteri care nu specificau dacă erau obligatorii două capitale și domnitori diferiți. Prin votul populației celor două principate, se realizează rocada mică prin unirea cu o capitală, la Iași sub oblăduirea unui singur domnitor: Alexandru Ioan Cuza...!
     
     Data de 24 ianuarie 1859 a reprezentat un alt pas important spre Mare Unire iar Alexandru Ioan Cuza este cel care a desăvârșit recunoașterea internațională a acestei uniri și a existenței acelorași vorbitori de limbă valahă pe întreg teritoriul României de azi așa cum o știm noi...

Emilian Oniciuc- 23.01.2016

7 ianuarie 2016

Înger Păzitor

E.O.

(- Bunicule, pove
ştile-s adevărate?
 - Nepoate, asta e adevărată!
 - Dar devărate nu sunt toate?
 -Ba da, pentru că... a fost odată...)

Imediat după război,
Într-o vară cu secetă mare,
Am aranjat jugul pe boi,
În zorii dimineţii pe răcoare.

Cu carul mult aveam de mers,
Să aduc apă rece de izvor,
Cu grijă butoaiele le-am șters
Şi am pus peste ele un covor

Deoarece coviltir nu aveam
Iar colbul tare se mai vâltura...
În praful secetei  îmi doream
Să-mi port cu grijă-ncărcătura...

Aveam şi fân în carul meu
Şi un micuț butoi sălciu cu apă,
Că, până la gară, drumul era greu
Iar setea din el boii-şi adapă...

Pe cap cu pălăria cea din paie,
Cu borul mare pentru umbră,
Pe calea lutului uscat în vâlvătaie
Am pornit mânat de setea sumbră...

Pustiu era în drumul meu,
Tristeţea-mi nu-i un ifos,
Dar eram singurul ,,zmeu"
Scăpat cu greu de tifos...

Prietenii mei cei mai buni
Au scăpat în veci de sete...
I-am îngropat într-o zi de Luni,
Slăbiți, rămaşi numai schelete...

(Bunica ta, dragă nepoate,
Era ,,grea"cu mamă-ta...
Se ruga în fiecare noapte
Să nu sfârşim în boala asta.)

Ajuns târziu în ceasul din amiazi,
Grăbit, butoaiele cu apă le-am umplut.
Dar soarele topea şi cetinile de brazi,
Iar talpile-mi fierbinţi erau de lut.

Am dat drumul la boi pe un imaş,
Să pască-n trista uscăciune...
Obosit şi pe vară sleit și pizmaş,
Am intrat într-un vagon de cărbune.

Era cumva la umbra unui dâmb,
Iar umbra-i era precum o părere,
Se unea cu un copac tare strâmb
Peste vagon, în toropeală și plăcere...

Am așezat o bucată de carton
Peste praful sticlos de carbune
Şi am intrat curând în... ton
Cu visele şi clipele mai bune...

Pe patul de carton uitat,
Eram în colţul raiului de vis,
Cu sufletul pierdut, amanetat
De iad într-un himeric paradis...

De era real, nu mai ştiam
Când ochii i-am deschis;
Era întuneric şi credeam
Că-n moarte sunt proscris...

Am sărit buimac în picioare.
De boi,atunci, mi-am amintit...
Privind în liniştea tulburătoare
Spre mine-o mână albă am zărit...

Am îngheţat de spaimă!
Mâna albă ciudat strălucea
În noapte, ca un  fel de ştimă,
Spre mine lin dansând plutea.

M-a atins pe pieptul dezgolit
Şi uşor spre podea mă împinse,
De podea m-am simțit deodată lipit
Când totul în jurul meu se aprinse...

Se aprinse-n zgomot infernal
De se cutremura pământul,
Simţeam în suflet un fior carnal
Cum mă frigea şi simțeam vântul...

(Nepotul se uita uimit
Cu ochii în mirare;
Era puţin nedumerit,
Din ce motive, oare?)

În gară se făceau manevre,
Iar o cisternă la vale a scăpat.
În acele cu viziuni de minerve,
O mâna albă, m-a salvat...

De mine un înger s-a îndurat!
Să fie al meu înger păzitor?
Înduioşat de sufletu-mi curat,
În ceasul cel răzbunător...

(Nu-i minciună, e adevărat,
Şi acum la ceas de bătrăneţe,
Un pui de înger m-a salvat
De singurătate şi tristeţe...)

Autor: Emilian Lican (Oniciuc)
„Șoaptele destinului”- Editura Națiunea, București
2014